N. 20 iunie 1848, în Ștei, jud. Bihor
D. 20 noiembrie 1897, Iași
Primind numele de botez Moise, acesta s-a născut în familia preotului Nicolae Popoviciu și a soției sale, Ana Popa, casnică, din Săliște de Beiuș. Este al doile fiu al familiei Popoviciu, primul fiu se numea Gheorghe, care ajunge preot în Lunca, iar fiica cea mică, Dilinca, a fost măritată cu Teodor Teaha, preot în Câmp, în aproprierea Vașcăului. Tatăl lui Miron Pompiliu moare de tânăr, iar mama sa se stinge la vârsta de 82 de ani, în 1887.
Miron Pompiliu a absolvit clasele primare la Câmpani, după care tatăl său decide să îl mute, împreună cu fratele său, la Școala germană din Băița (1854-1857). Studiile liceale le urmează la Beiuș (I-V), unde a avut profesor pe Ignaţiu Sabău, un pasionat al poeziei populare.
„În 1862 îşi solicită mutarea la Liceul premonstratens din Oradea, pentru a-şi însuşi limba maghiară, unde la acea vreme, exista o catedră de limba şi literatura română, în fruntea căreia se afla profesorul Alexandru Roman. Aici, în cadrele „Societăţii de leptură” a tinerimii române, şi-a făcut Miron Pompiliu ucenicia literară, afirmîndu-se în paginile almanahului „Fenice”, editat de profesorul Iustin Popfiu, conducător al societăţii literare, începînd cu anul 1863.
În toamna anului 1866 îl întîlnim la Universitatea din Budapesta pentru a urma Facultatea de drept. Debutul literar la revista „Familia”, l-a făcut printr-o creaţie populară în versuri, în anul absolvirii liceului, cînd impins de setea de-a cunoaşte, colindă mai multe sate din Valea Crişului Negru, pentru a culege producţiuni folclorice (doine, balade, oraţii) şi obiceiuri de nuntă. Vulcan le-a primit cu bucurie, scriindu-i într-o notă că „astfel de opusuri vor fi întotdeauna bine primite”.
După colaborările de la revista „Familia”, „Albina” şi „Concordia” din Budapesta, Miron Pompiliu a fost ales în anul 1867, membru de onoare al „Societăţii de leptură” din Oradea. Colaborările sale au crescut mai mult prin relaţiile ce avea cu redacţia „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română din Bucovina” şi „Convorbirile literare” de la Iaşi.
După doi ani de studenţie în Budapesta, Miron Pompiliu, neîmpăcat cu recrutarea sa în armata austro-maghiară, s-a refugiat în Bucureşti, unde lupta cu „soarta cea necruţătoare”, completdu-şi studiile la Facultatea de litere, în 1868, scria pentru „Familia”: „Am ajuns într-un timp serios, în periodul faptelor ponderoase; naţiunea pretinde de la fiii şi fiicele sale, suflete simţitoare şi sacrificii mari. La lucru, la lucru, să ridicăm naţiunea noastră atît de cercată la culmea ce i se cuvine între celelalte naţiuni. Atunci, următorii noştri ne vor împodobi mormintele cu flori, suvenirea noastră va fi scumpă lor; din contră, nu vom putea dormi în pace de dreptele lor blăstă- muri, în care vor îneca suvenirea noastră”.
…. a devenit membru al societăţii „Orientul”, unde a făcut cunoştinţă cu Eminescu şi se reîntîlneşte cu Ioniţă Scipione Bădescu, unul dintre bunii săi colegi de şcoală de la Beiuş. Prietenia cu Eminescu s-a închegat permanent, devenind un capitol însemnat, plin de roade la Bucureşti şi la Iaşi, prietenie care a rămas vie şi fidelă pînă la moarte.
„Soarta a vrut ca cel mai mare poet al neamului, fiu al Moldovei, să-şi înceapă ascensiunea pe bolta scrisului românesc in paginile „Familiei“ din care, in acelaşi an, (1866), pornea in lumea literară un fiu al Bihorului – Miron Pompiliu. Şi tot soarta avea să-i înfrăţească mai pe urmă în suportul aceloraşi lovituri şi dureri. Ca şi Eminescu pribeag şi călător spre Blaj, Pompiliu străbate şi el ţara in căutare de material folcloric şi de rosturi de viaţă, iar în 1888 vine pe jos la Ştei, (judeţul Bihor) străbătind Bucovina. Ca şi Eminescu, suferind de aceeaşi boală, M. Pompiliu s-a aflai în tratamentul surorii acestuia Henrieta. Ca şi Eminescu la „Timpul”, Pompiliu repetă calvarul acestuia la redacţia „Convorbirilor literare”, luptindu-se cu indiferenţa junimiştilor blazaţi şi cu canicula verilor ieşene, în timp ce bogaţii asaltau staţiunile balneare.
Prietenia dintre Eminescu şi Pompiliu se leagă începînd din anul 1868, cind amîndoi se aflau la Bucureşti, primul ca sufleur in trupa lui Pascali, celălalt ca student. Frecventînd spectacolele de teatru, despre care trimitea informări la „Familia”, Pompiliu l-a văzut desigur pe Eminescu, şi în scurt timp firea blinda a amîndurora şi tinereţea le-au permis să se împrietenească. Ca sufleur, Eminescu interpreta uneori cite un rol de mică întindere, bunăoară ca acela al ciobanului din „Rázván şi Vidra”. Odată, după reprezentaţie, cînd prietenii, dintre care nu lipsea Pompiliu, s-au dus in culise ca să-l felicite, acesta, prefăcindu-se nemulţumit, i-ar fi zis in glumă: „Se vede, măi, că n-ai fost păcurar cum am fost eu, că-mi venea să sar pe scenă să-ţi iau bita şi traista din spate, să-ţi arăt eu cum se calcă ciobăneşte cu bita şi traista pe umăr”? Peste un an însă, în 1869, drumurile celor doi prieteni se despart, că i Eminescu pleacă la Viena pentru studii, iar Pompiliu, în acelaşi scop, la Iaşi. Ei se vor reintîlni, pentru scurtă vreme, in 1871, cind Eminescu citeşte la „Junimea” cunoscuta farsă a lui Haşdeu, apoi in 1872, în timpul organizării serbării de la Putna. Cu această ocazie, Eminescu se va abate iarăşi pe la „Junimea”, unde va citi mult controversata nuvelă „Sărmanul Dionis”, Nu este exclus ca şi Pompiliu să fi participat la această serbare, mai ales că atît Eminescu, cit şi Slavici, principalii animatori ai festivităţii, erau prietenii săi apropiaţi. Dar documentele nu atestă acest fapt şi nici Slavici, in amintirile sale, nu-l indică printre participanţi.
Prietenia dintre Eminescu, Slavici şi Pompiliu a înrîurit pozitiv creaţia lor literară. Eminescu, adine cunoscător al literaturii populare, culegător pasionat, care a ştiut ca nimeni altul să amalgameze in creaţia sa atîtea esenţe folclorice, a încurajat pe promotorii folclorului, a apreciat favorabil basmele lui Miron Pompiliu.
În anii studenţiei la Viena, Eminescu îndrăgise un cîntec de jale din Bihor, despre al cărui autor ştia doar atît: că „a scris cintecul, l-a cintat şi apoi c murit”. Nici Th. Ştefanelli, în amintirile sale despre Eminescu, nu poate preciza numele autorului, pe care însă Pompiliu trebuie să i-l fi spus poetului in ceasurile lor de răgaz petrecute la Bolta Rece, cu prietenul Creangă. După cum tot de la acesta a cunoscut şi poezia populară bihoreana „Leagănă-se bradu-n codru”, măiestrit prelucrată in „Ce te legeni, codrule?”.
Extras din P. M. Ardelean, „M. EMINESCU. M. POMPILIU. O mare prietenie”, în Familia, (anul 104, nr. 6) 1 iunie 1968, p. 10
Ion Bradu mai aminteste că „La Iaşi, Miron Pompiliu, deşi numai student în anul al treilea, a ajuns să fie curînd cunoscut în rîndurile societăţii „Junimea” prin participările sale la manifestările literare, cunoscut fiind de Titu Maiorescu care îi era profesor la facultate. în aceste împrejurări a reuşit să cîştige aprecierile lui Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre Carp, Teodor Rosetti şi ale altor junimişti de prestigiu. în anul 1869, imediat după stabilirea sa la Iași e primit în rîndul junimiștilor, fapt ce s-a confirmat prin „Albumul Societății Junimea”, unde apare și numele tînărului Miron Pompiliu.
În 1870, Miron Pompiliu făcea cunoscut redactorului „Convorbirilor literare” cîteva aspecte din frămîntările sale folcloristice: „Ocupîndu-mă de mai mulți ani cu adunarea literaturii noastre populare am ajuns a poseda o considerabilă colecțiune de balade, cîntece, hore etc. strînse mai cu seamă de la românii ce locuiesc în Valea Crișului Negru, la poalele muntelui Bihor și în împrejurimile Sibiului. Dorind a da publicului iubitor de literatură națională ocasiunea de a putea cunoaște în cîtva și spiritul poetic al fraților de peste Carpați — simțămintele, suvenirile, afecțiunile și pornirile inimei lor — m-am hotărît a tipări în broșură manuscriptele ce posed”. înainte de apariția volumului de balade, de care vorbea Miron Pompiliu, i s-au publicat în paginile „Convorbirilor literare” două balade: „Drăguța înșelată” și „Feciorul și pedepsirea maică-sa.“ După apariția volumului de Balade populare române, Miron Pompiliu a prezentat „Junimii”, două cicluri de poezii populare de peste Carpați, iar în anul 1872, o dată cu Ioan Slavici, citește poveștile „Făt-Frumos și Ileana Cosînziana”, căreia „din cosiță floarea-i cîntă, nouă-mpărății ascultă”. În același an, basmul apare în revista „Junimii”.
Din zi în zi, Miron Pompiliu se remarcă tot mai mult prin contribuția sa în problema valorificării literaturii populare la „Junimea”, alături de Xenopol, Lambrior, Slavici și Creangă. După cum se știe, atît Creangă cît și Miron Pompiliu, în primele întruniri de la „Junimea” — „șezu la început într-un colț, sastisit, tușind pe înfundate și ștergîndu-și mereu sudorile de pe față cu basmaua”. Dar „Soacra cu trei nurori” și „Ileana Cosînziana” i-au scos din „colțul caracudei”. Mult mai tîrziu, N. Iorga aducea laude lui Miron Pompiliu, socotindu-l „un meșter alcătuitor de basme — care cu dreptate pot sta lîngă ale lui Creangă”. „Dacă torcălăul Nică al lui Ștefan al Petrii din Humulești — spune Constantin Pavel, unul din biografii lui Pompiliu — deschise pentru noul curent literar bogăția graiului moldovenesc, dacă Slavici dezvăli vorba așezată și viața țărănească din Ardeal, urma ca în aceeași vreme și Moisica popii de la noi, din Ștei, să arate frumusețile poveștilor noastre din Bihor și noului crez să-i deie ceva din frăgezimea graiului munților bihoreni… E genul în care talentul lui Miron Pompiliu a reușit să se afirme și cristalizase mai mult cum ne dovedește forma adecvată naturală, nemăiestrită, originală și bogată în idiotisme și încheieturi populare a basmelor”. în „Scrisorile de la țară”, Miron Pompiliu se apropie mult de locurile natale. Aici vorbește despre vechiul Ștei, „un sat mic și într-o stare de tot înapoiată, cu două rînduri de case țărănești, mici, cu acoperișuri de paie, țuguiate cele mai multe afumate”. Scrisorile lui se remarcă printr-un real simț de observație duioșie și atașament, umor de o savoare apreciabilă.
… Miron Pompiliu și-a consacrat o parte din preocupările sale și unor cercetări și studii referitoare la unele probleme de lingvistică și etnografie locală. Dintre acestea pot fi amintite: „Graiul românilor din Biharea”, „Limbă, literatură și obiceiuri la românii din Biharea”. în aceste studii, el se dovedește a fi „un precursor menit să deschisă o cale pe care aveau să se avînte alți cercetători”. Din constatările lui e demn de reținut faptul că „limba românilor din Biharea e mai apropiată de graiul moldovenesc decît de cel muntenesc, deși multe modificări fonetice din Moldova nu se găsesc la românii bihoreni”. în cel de al doilea studiu al său, Miron Pompiliu prezintă un ciclu de poezii populare transcrise cu elementele de bază ale fonetismului local, exemple din vorbirea țăranilor bihoreni, nume de botez și de familie din cîteva localități din împrejurimile Șteiului, un glosar de expresii și cuvinte, terminologii populare referitoare la numirea părților de casă, moară, numele uneltelor de muncă și alte denumiri.
… Miron Pompiliu n-a fost un cărturar străin de valorile și realitățile noastre etnice. Pe toate acestea le-a înțeles și le-a pătruns destul de adînc, le-a situat printre condițiile și obiectivele culturii românești. S-a afirmat un susținător al limbii românești, un apărător al tezaurului nostru folcloric și etnografic. Prin tot ce a gîndit și simțit, s-a dovedit util, înscriindu-și numele cu cinste printre pionierii culturii noastre moderne, fiind un slujitor convins al scrisului, lăsînd în opera sa puterea și sinceritatea cu care a crezut în ea”
Extras din Ion Bradu, „La o aniversare”, în Familia (anul 104, nr. 6) 1 iunie 1968, p. 10 și 22
Miron Pompiliu moare la 20 noiembrie 1897, la Iași.
În memoria sa, la Ștei s-a ampasat o placă comemoativă în 1 iulie 1932.
De asemenea, în decembrie 2019, prin grija Asociaţiei „înv. Bortoş Costea Maria”, s-a amplasat pe peretele Şcolii Primare „înv. Bortoş Costea Maria” Băiţa o placă comemorativă închinată marelui folclorist român.
