DESPRE

BĂIȚA, județul Bihor

Vechi orășel montan, cea mai veche localitate miniera de pe valea Crișului Băița.
Atestată documentar sub numele maghiar RÉZBÁNYA (Baia de Aramă sau Mina de Cupru).
În prezent, o localitate componentă a orașului Nucet din județul Bihor.

„În partea de meazăzi-resărit a comitatului Bihor, jos la poalele muntelui de acelaşi nume, e aşezat orăşelul montan Băiţa. Prin mijlocul acestui orăşel curge un rîuleţ cu o repeziciune mare …. Acest rîu împarte orăşelul în două părţi”. pr. Moise Popoviciu, „O scurtă monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 45), 9/22 noiembrie 1903, p. 375

Băiţa este o localitate, situatӑ ȋn S-E judeţului Bihor, la limita cu judeţul Alba, ȋntr-un minunat peisaj, strӑjuit la E de Munţii Bihor, cel mai ȋnalt masiv din Munţii Apuseni şi de colinele ȋmpӑdurite ale Dealurilor de Vest. Este strӑbӑtutӑ de la E spre V de rȃul Crişul Băiţei şi de DN 75, care face legătura spre est cu judeţul Alba, iar spre vest cu DN 76, respectiv Oradea-Deva. Este situatӑ la 14 km faţă de oraşul Ştei, la 94 km faţă de Oradea şi la 61 km faţă de oraşul Câmpeni ȋn judeţul Alba. Din punct de vedere administrativ, Baiţa are următoarele limite: la est se aflӑ amplasat cartierul Vȃrtop şi Bӑiţa –Plai, la nord comuna Câmpani, la vest oraşul Nucet, la sud comuna Criştioru de Jos. Coordonatele geografice ale localităţii sunt 220 35’00” longitudine estică şi 46028’55” latitudine nordică. (Informații oferite de Talida Bîtea, bibliotecar la Biblioteca orășenească Nucet, Bihor)

În ce privește istoria sa, Băița pare să aibă o lungă tradiție. E posibil ca minele să fi fost cunoscute încă din Epoca bronzului, când din regiunea Băiței, a fost extras cuprul, necesar confecționarii uneltelor de bronz. (Victor Stanciu, „Molibdenul de la Băiţa Bihorului”, în Natura, (anul XXIX, nr. 5), 15 mai 1940, p. 203)
Băiţa a fost exploatată și de coloniştii lui Traian şi a aparţinut ocolului minier de la Roşia: Alburnus Major, unde funcţiona un procurator aurariarum. (Tancred Bănăţeanu, Bucureşti, „Ceramica populară din zona Bihor (Regiunea Crişana)”, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 1962-1964)

La 1263 avem o primă mențiune documentară, unde se precizează că viitorul rege Ştefan al V-lea al Ungariei a acordat scutirea de impozite pentru minele din Băiţa, aflate în proprietatea Episcopiei Catolice, dar şi scutirea de dijme regale locuitorilor aflaţi sub autoritatea bisericii. (Doru Marta, Cetatea Oradiei: de la începuturi până la sfârşitul secolului al. XVII-lea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2013, p. 38).

Pornind de la gropile săpate de localnici la Băița și pe Valea Bulzului, stăpânul de pământ (Episcopia romano-catolică de Oradea) a adus, pentru iniţierea localnicilor în minerit „hospites”, germanii rudari din Transilvania și coloniști din celelalte provincii ale Imperiului, iar documentele amintesc de spălăturile de aur din Baita și Vaşcău.

La 1270, pintr-un act de danie al regelui maghiar Ştefan al II-lea cӑtre episcopul de Oradea, Ladomer Monoslav, sunt atestate documentar minele de fier şi cupru, precum şi topitoria de cupru de la Bӑiţa: „dacă pe teritoriul domeniilor ecleziastice sau pe cele episcopale (Domeniul Beiuşului în care se afla şi zona Băiţa) se vor afla zăcăminte de aur, argint sau fier, acordăm dreptul de exploatare liberă a Episcopiei Oradea fără a contribui la vistieria regală”. Nicolae Țucra, Vașcău: comună – oraș – ținut; monografie, Editura Brevis, 2000, Oradea, p. 52)

Pe lângă fier, la Băiţa, erau exploatate aur şi argint, iar după anul 1541 exploatându-se şi cupru. Locuitorii zonei din vremea aceea aveau nume de familie cu origini în Sudul Germaniei, Cehia, Slovacia, Austria.

„În sec XVI marele proprietar de mine, stapânul bazinului Dunărean Iancu Huniade Corvin, „atletul creştinătăţii” în convenţiile lui cu despotul sârb care-i arendează partea cea mai mare a minelor de aur, argint şi cupru, face amintire şi de minele de la Băiţa”. (Victor Stanciu, „Molibdenul de la Băiţa Bihorului”, în Natura, (anul XXIX, nr. 5),15 mai 1940, p. 203)

La 1585, Bӑiţa a fost menţionatӑ cu denumirea de Rezbanya (Baia de Aramӑ).

În 1599, Bӑiţa a fost menţionatӑ ȋn documente cu denumirea de Kisbanya (Baia Micӑ sau Bӑiţa).

La 1600, Bӑiţa era formatӑ din mai multe cătune rӑsfirate avȃnd denumirile de: Flus, Vetre, Mӑrteşte, Valea Dumii, Laz.

Între 1660 și 1692, Bihorul a fost transformat în Pașalâc turcesc.

„Formele opoziţiei maselor populare au fost multiple ca însăşi exploatarea. În părţile Tileagdului, Beiuşului, mai ales la minele de la Băiţa, care au intrat în stăpinirea personală a sultanului, sabotarea apaitatului fiscal turcesc devenise o practică. … La 3 mai 1671, cai- macanul (locţiitorul) paşei de Oradea scrie principelui Mihail Apafi o scrisoare, din care spicuim următoarele: „Aducătorul scrisorii mele, Ali-beg, in anii de mai inainte fiind aici, in părţile Beiuşului, in vremea aceea era administrator la Băiţa un om cu numele Martin diacul, care stringind acolo – veniturile minei, a fugit…”.
La 18 mai 1671 o scrisoare a lui Mihail Apafi, principele Transilvaniei, răspunde marelui vizir Mehmet Küprüli de la Oradea invectivelor aduse de acesta privitor la atacarea Băiţei de către o oaste a lui Dionisie Banfi, căpitanul Clujului. Principele răspunde însă: „[…] nici oştenii clujeni şi nici căpitanul de Cluj nu sint părtaşi, ci lotrii ce se ascund prin păduri şi munţi au atacat Băiţa, […] cel ce a fost căpitanul conducător al acestor lotri, pe nume Petru Faur cavalerii orădeni turci l-au dus prins la Oradea, acolo l-au schingiuit, i-au dat drumul in pace, acesta s-a dus la Băiţa, o iarnă intreagă stringind in jurul său mai mulţi lotri, aşa a prădat Băiţa, […] în vara trecută căpitanul lotrilor a fost prins şi împuşcat“. (Liviu Borcea, „Un moment din rezistenta populației bihorene împotriva dominației otomane”, în Crișana, (anul XVIII, nr. 45), 24 februarie, 1973, p. 2)

La 1692, austriecii au eliberat Bihorul de sub ocupaţie turceascӑ, iar începând cu anul 1726, Curtea de la Viena a luat mӑsuri pentru dezvoltarea mineritului sub monopolul statului, folosind alӑturi de robotӑ şi munca salarialӑ.
Pe la jumӑtatea secolului al XVIII-lea, ȋn timpul şi cu aprobarea ȋmpӑrӑtesei Maria Tereza, a ȋnceput acţiunea de comasare și alinierea a satelor ȋn Bihor, astfel casele au fost „trase la linie”, proprietarii lor fiind obligaţi sӑ le strӑmute sau sӑ-şi facӑ altele ȋn vetrele satelor. Practic, se constituie Băiţa de azi – satul şi oraşul Băiţa, croit după regulile din vest.
La 1772, după alții 1780, a fost construitӑ biserica romano-catolicӑ cu hramul „Naşterea Sfintei Maria”.
La 1827, a fost fost ridicatӑ, din piatră, o bisericӑ ortodoxӑ cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”.
Un secol mai târziu, în 1930, a fost sfințită biserica greco-catolică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” de către Episcopul Valeriu Traian Frențiu, proiectată de architectul Anton Szallerbeck, în stil neo-românesc.
Din punct de vedere confesional, potrivit părintelui Dorel Octavian Rus, în Băița exista următoarea stratificare:
În anul, 1824 erau 567 ortodocși, 5 greco-catolici, 289 romano-catolici, 5 reformați și 1 evreu. (Schematismus venerabilis cleri diocesis Magno varadinsis, 1824)
În 1831, 725 ortodocși, 8 greco-catolici, 295 romano-catolici, 2 reformați și 3 evrei. (Schematismus venerabilis cleri diocesis Magno varadinsis, 1831)
În 1841, 1.030 ortodocși, 7 greco-catolici, 329 romano-catolici, 2 reformați și 2 evrei. (Schematismus venerabilis cleri diocesis Magno varadinsis 1841)
În 1880, 150 ortodocși, 423 greco-catolici, 229 romano-catolici, 2 reformați, 3 evrei. (Schematismus venerabilis cleri diocesis Magno varadinsis, 1880)
În 1930, 358 ortodocși, 314 greco-catolici, 88 romano-catolici, 13 reformați, 6 evrei. (Recensământul general al populației României 1930, Editura Institutului Central de Statistică, București, 1938, vol. I, p. 36)
În 1940, 347 ortodocși, în 1947, 390, ortodocși. (Almanahul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei pe anii 1940 și 1947)

Tribuna, (anul 7, nr. 238), 13 decembrie 1890, p. 1132

La 1 decembrie 1890, în articolul „Semnele timpului” se amintește de cele două orășele montane din „ținutul Beiușului”, Vașcău și Băița, cu o populație de diferite naționalități unde românii sunt majoritari.

Din punct de vedere etnic, avem următoarele date:
În anul 1880, în Băița oraș: 154 case, 621 locuitori, 394 români, 48 maghiari, 164 germani.
În anul 1880, în Băița sat: 38 case, 186 locuitori, 163 români, 2 maghiari, 17 germani. (Studia Censualia Transilvanica, Recensământul din 1880, Editura Staff, 1997, p. 50)
În anul 1900, în Băița oraș: 472 bărbați, 302 femei, 349 necăsătoriți, 231 căsătoriți, 62 văduvi, 1 divorțat, 11 case din cărămidă, 129 case din lemn, 140 case acoperite cu șindrilă.
În anul 1900, în Băița sat: 341 bărbați, 128 femei, 154 necăsătoriți, 83 căsătoriți, 21 văduvi, 1 divorțat, 1 casă din cărămidă, 44 case din lemn, 45 case acoperite cu șindrilă. (Studia Censualia Transilvanica, Recensământul din 1900, p. 112-113)
În anul 1930, în comuna Băița: 779 total populație, 702 români, 63 unguri, 12 germani, 2 evrei, 375 bărbați, 404 femei, 192 bărbați necăsătoriți, 162 bărbați căsătoriți, 16 văduvi, 5 divorțați, 194 femei necăsătorite, 162 femei căsătorite, 44 văduve, 4 divorțate. (Recensământul general al populației României, 1930, vol. II, București, 1938, p. 555)

Viața băițenilor nu a fost mereu una îndestulătoare, dezvoltarea economică a orașului aflându-se în strânsă legătură cu intesitatea activității de explotației miniere.  Astfel, în urma unui astfel de episod de foame, în octombrie 1909, „locuitorii Băiţei au cerut statului în repeţite rânduri înfiinţarea unei fabrici pe teritoriul neroditor al acestei comune, ca să li se dea astfel posibilitatea unui câştig cât de minimal”.

La 1951, au fost descoperite zӑcӑminte de minereuri de uraniu la Bӑiţa, în urma prospecțiunilor efectuate în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
În 1952 s-a ȋnfiinţat Societatea Savrom-Kvartit, care intensifică lucrӑrile de prospecţiuni pentru metale rare.
Exploatarea intensӑ a zӑcӑmintelor de uraniu avea sӑ schimbe radical viaţa locuitorilor din zonӑ, dar şi faţa localitӑţilor. Problema cazӑrii miilor de muncitori veniţi din toatӑ ţara, dar şi din U.R.S.S. a creat probleme serioase, mulţi au fost cazaţi ȋn casele localnicilor, unii localnici au fost deportaţi ȋn Banat, au apӑrut oraşe noi ȋn doar cȃţiva ani.
Între anii 1952-1956 a fost construit oraşul Nucet, pe terenurile băițenilor, inițial au fost construite barӑci ȋn care au fost cazaţi muncitorii, ulterior au fost construite blocuri de locuinţe, şcoala, casa de culturӑ ȋn stil sovietic, un spital modern. La 2 februarie 1956, Nucetul a fost atestat oficial ca oraş şi avea o populaţie de 10 000 de locuitori. Denumirea de Nucet provine de la plantaţia de nuci a Asociației Urbariale Băița înființată la 1853 și desfiintata la 1948, reînființată în 2000, aflatӑ de-a lungul albiei Crişului Bӑiţei.

Băița azi