Locuitorii din Băița erau din moși-strămoși creștini, păstrând datinile străbune din generație în generație, într-o tradiție ancestrală specifică nouă românilor.

În cătunul Laz este cunoscută o veche biserică din lemn, de pe la începutul secolului al XVII-lea, în stilul caracteristic străvechilor lăcașuri creștine transilvănene, cu turnul ascuțit spre cer și cu obișnuitul acoperiș din șindilă, ridicată în amontele dealului numit până astăzi „La bisericuță”. Nu s-au păstrat știri mai amănunțite despre ea, doar se mai văd și astăzi urmele fundației sale.

pr. Moise Popoviciu. „O scurta monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 45) , 9/22 noiembrie 1903, p. 376

În anul 1827, alături de locul unde a fost biserica de lemn s-a ridicat o nouă biserică, din piatră, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Antimisul a fost dat de episcopul Ioan Mețianu al Aradului, iar crucea din fața chivotului a fost donată de preotul protopresbiter Petru Sabo, cumpărată cu 100 de florini.

pr. Moise Popoviciu. „O scurta monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 45) , 9 /22 noiembrie 1903, p. 375
pr. Moise Popoviciu. „O scurta monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 45), 9 /22 noiembrie 1903, p. 376.
pr. Moise Popoviciu. „O scurta monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 45), 9/22 noiembrie 1903, p. 377
pr. Moise Popoviciu. „O scurta monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 46), 16/29 noiembrie 1903, p. 384
pr. Moise Popoviciu. „O scurta monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 46), 16/29 noiembrie 1903, p. 385.
pr. Moise Popoviciu. „O scurta monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 46), 16/29 noiembrie 1903, p. 385.

Biserica s-a înălțat prin osârdia și eforturile mari ale credincioșilor ortodocși români din Băița. Fiind sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, Curtea de la Viena nu aproba pe atunci românilor să-și zidească biserici din piatră, de zid, ci numai din lemn, mult mai puțin rezistente la intemperii. Națiunea română, deși era majoritară, era oficial doar tolerată, fără drepturi și ținută sub opreliști umilitoare.

Când totuși băițenii au încercat să înfrunte interdicția și au început să zidească biserica, ceea ce ridicau o zi-două, noaptea era dărâmată munca lor, situații ce se petreceau pe atunci și în alte multe localități din Transilvania. Dar românii s-au unit într-un protest vehement și au amenințat autoritățile că nu vor mai ieși la lucru în minele din Băița dacă nu vor fi lăsați să-și ridice lăcașul bisericesc. În aceste condiții, până la urmă românii au avut câștig de cauză, căci pentru oficialitățile catolice era mult mai importantă funcționarea acelei atât de profitoare surse economice pe care o reprezentau minele din Băița, unde românii erau forța de muncă esențială.

Având de-acum o biserică nouă și trainică, vechea maică biserică de lemn, probabil fiind într-o stare mai deplorabilă, a rămas în părăsire și nemaifiind îngrijită și întreținută s-a degradat complet, rămânând astăzi doar urmele fundației.

TULBURĂRILE UNIAȚIEI ÎN PAROHIA BĂIȚA

Începând cu anul 1876, în comunitatea din Băița s-au petrecut evenimente care au dus la grave neînțelegeri și conflicte confesionale. Aici conviețuiau românii ortodocși, care alcătuiau marea majoritate a obștei, alături de o mai restrânsă comunitate de germani, austrieci și polonezi, colonizați în Băița ca angajați și specialiști la minele de acolo și care erau romano-catolici și aveau biserica ridicată pentru ei cu sprijinul bănesc al împărătesei Maria Tereza, în anul 1778.

Ei bine, în acel an, 1876, a avut loc o însemnată vizită canonică a episcopului romano-catolic maghiar din Oradea, care a venit în mijlocul credincioșilor romano-catolici din Băița cu mare fast, fiind o personalitate ecleziastică și socială de prim rang. Cu acest prilej, oficialitățile locului au cerut românilor să tragă și ei la biserica lor clopotele, atunci când a fost primit episcopul, cu alai, dar nu se știe din ce motiv aceștia au refuzat. În consecință, autoritățile locale, ce reprezentau statul austro-ungar, au amenințat că vor închide și chiar vor confisca biserica ortodoxă, pe motiv că a fost construită fără aprobări, că nu au acte de proprietate și de dependență canonică de o Episcopie.

În fața acestei amenințări, știind că biserica și parohia ortodoxă din Băița se află sub jurisdicția Episcopiei ortodoxe a Aradului, căci scaunul episcopal ortodox de la Oradea nu avea titular datorită opreliștei Curții imperiale de la Viena, un credincios din Băița, Gheorghe Bortoș, poreclit Știopeșu, s-a încumetat să plece călare la Arad, primind de la episcopul Aradului un act oficial care atesta apartenența canonică a bisericii din Băița de această Episcopie. El a cusut în cătușeala sumanului său acel act pentru a fi protejat și întorcându-se acasă l-a predat preotului din Băița și acesta l-a pus cu grijă în cartea Sfintei Evanghelii de pe altarul bisericii. Când au venit romano-catolicii și au cerut să li se predea biserica, preotul a scos actul din Evanghelie actul doveditor, în fața căruia catolicii n-au avut ce să spună. Când însă au iscodit și au aflat cine a fost persoana care l-a adus de la Arad, l-au prins și l-au bătut până ce l-au omorât. Astfel, Știopeșu a fost un adevărat erou și martir al credinței.

Acest incident a avut însă ulterior și alte multe și nedorite consecințe, întrucât în acea perioadă era în plină desfășurare o puternică ofensivă a autorităților austro-ungare și a Bisericii Romano-catolice maghiare de atragere și trecere a românilor ortodocși din Transilvania la unirea cu Biserica Romei, la confesiunea greco-catolică.

În virtutea stării conflictuale aprinse dintre cele două comunități confesionale, autoritățile locale au făcut tot felul de presiuni puternice și de șantaje pentru a-i determina și chiar forța pe românii din Băița să treacă la uniație. De exemplu, directorul maghiar al minelor a condiționat angajarea românilor la mină de trecerea la greco-catolici, bine știind că aceasta era principala lor sursă de existență.

Istoricul bihorean Ștefan Lupșa descrie această situație într-una din cărțile sale: „În urma vizitației din 1876 a episcopului romano-catolic la Băița, trecură în curs de trei ani ¾ din băițeni la unire. Satele din jur n-au fost atinse. Cauza pare a fi fost pe lângă dependența băițenilor de episcop și funcționarii săi, ca mineri, și nemulțumirea lor, în frunte cu epitropii bisericii, cu parohul lor Petru Sabău, care era și protopop al Meziadului și în Băița își ținea de capelan pe ginerele său, pr. Nicolau Popoviciu, căci în 1903 nu mai erau în Băița decât 240 de ortodocși din 1.000 câți fuseseră în 1876”. (Prot. dr. Ștefan Lupșa, Istoria Parohiei Ștei, Tipografia diecezană, Beiuș, 1942, p. 99)

Desigur situația foarte grea în care se afla Parohia ortodoxă din Băița a afectat în consecință și școala confesională românească, aceasta fiind în directă coordonare și administrare de către preotul paroh. Drept urmare s-a ajuns în conjunctura cât se poate de neplăcută ca și școala să fie afiliată administrativ unei alte școli dintr-o localitate învecinată.

Tribuna Poporului, (anul IV, nr. 19), 29 ianuarie1900), p. 3

Rămași și fără preot paroh titular, credincioșilor din Băița li s-au trimis în duminici și sărbători preoți suplinitori din parohiile învecinate.

Către sfârșitul anului 1879 este numit un preot greco-catolic în Băița pentru comunitatea celor care au trecut la uniație și și-au amenajat o capelă într-o încăpere a dispensarului medical din centrul comunei. La 12 octombrie 1879, acest preot face un anunț privitor la o cununie mixtă între un tânăr ortodox din localitate și o tânără greco-catolică din Băița:

Salute Leptoriului

Cumcă poporenulu nostru gr. or. Nicodimu Bortoșiu, fecior de 27 ani, cu viitoarea sa soție Ana Ignațiu Pădureanu în biserica noastră de Baitia, de III ori s-au promulgatu v. d. și după ce neci unu impedimentu civilu sau eclesiasticu nu s-au descoperitu, se demite în numele Domnului de a pote primi sacramentul Cununiei, la preotul sponsei.

Baitia, la 12 Oct. 1879 Ștefanu (indescifrabil)

Pr. gr. cat. rom de Baitia”

Arhivele Naționale Bihor, Fond Protopopiatul Ortodox Român Vașcău, I, 1879

Aceasta a fost cea mai grea și mai furtunoasă perioadă a Parohiei ortodoxe din Băița, în confruntarea cu prozelitismul intens pentru trecerea la unirea cu Biserica Romei. Convertirea la uniație nu s-a făcut din motive religioase, de dogme și de credință, ci din cauze sociale și probleme personale.

Biserica ortodoxă „Pogorârea Duhului Sfânt” din Băița

PREOȚII ORTODOCȘI DIN BĂIȚA

Popovici Șerban 1814-1815

Popovici Teofan 1815-1817

Popovici Ioanu 1817-1820

Cojoseanu Nicolae 1820-1853

Sava Petru 1853-1865

Popovici Nicolau 1865-1877

Sabo Petru 1877-1880

Baicu Petru Boglutin 1880-1907

Todan Gheorghe 1907-1909

Ghergariu Gherasim 1910-1912

Molnar Ioan 1912-1917

Ovesea Ioan 1917-1922

Nica Alexandru 1922-1946

Terlescu Pavel 1946-1951

Plisco Gheorghe 1951-1954

Protos. Simon Drahnea 1954-1958

Arhim. Nicoară Iulian 1958-1979

Bursașiu Mircea 1979-1985

Stănilă Ioan 1985-1990

Tal Gheorghe 1990-1991

Bura Nicolae 1991- 2023

Mureșan Petru 2023 – prezent

Text:

Pr. Dorel Ocravian Rus

CASETA TEHNICĂ BISERICA ORTODOXĂ „POGORÂREA SFÂNTULUI DUH”


Din punct de vedere stilistic, clădirea aparține stilului eclectic, cu elemente neoclasice. Acestea sunt evidente în arcadele pridvorului deschis pe trei laturi, încheiate în arc semicircular. Pridvorul face corp comun cu turnul-clopotniță monumental, plasat, conform cerințelor de cult, pe latura vestică a edificiului. Coiful de tablă zincată are o volumetrie cu o profilatură acuzată, de tip baroc.

Dr. Ramona Novicov, Istoric și critic de artă Conf. univ. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Construcții, Cadastru și Arhitectură
Cruce ridicată în curtea Bisericii în anul 1933, la comemorarea a 1900 ani de la moartea lui Isus