Mineritul ȋn zona Bӑiţa a ȋnceput ȋnca din cele mai vechi timpuri. Oamenii locului, a cӑror activitate principalӑ era agricultura şi creşterea animalelor, au fost mȃnaţi de curiozitatea de a afla ce se aflӑ ȋn subsolul pe care ei ȋl calcӑ. Aşa se face cӑ au sӑpat gropi unde au gӑsit, la ȋnceput, minereu de fier pe care, ulterior, l-au prelucat ȋn cuptoare şi fierӑrii, ȋn special cele de la Vaşcӑu, confectionȃnd din fierul rezultat uneltele atȃt de necesare ȋn gospodӑriile proprii.
Au fost valorificate de-a lungul timpului din zona Bӑiţa: aur, argint, cupru, plumb, zinc, molibden, bismut, wolfram, nichel, cobalt, calcar, uraniu, marmurӑ, piatrӑ de construcţii etc.
Procedeele de extracţie s-au transmis din tatӑ în fiu, evoluȃnd progresiv.
La 1263 avem o primă mențiune documentară a minelor de la Băița, unde se precizează că viitorul rege Ştefan al V-lea al Ungariei a acordat scutirea de impozite pentru minele din Băiţa, aflate în proprietatea Episcopiei Catolice, dar şi scutirea de dijme regale locuitorilor aflaţi sub autoritatea bisericii. (Doru Marta, Cetatea Oradiei: de la începuturi până la sfârşitul secolului al. XVII-lea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2013, p. 38)
Pornind de la gropile săpate de localnici la Băița și pe Valea Bulzului, stăpânul de pământ (Episcopia romano-catolică de Oradea) a adus, pentru iniţierea localnicilor în minerit „hospites”, germanii rudari din Transilvania și coloniști din numeroasele provincii ale Imperiului, iar documentele amintesc de spălăturile de aur din Băița și Vaşcău.
La 1270, pintr-un act de danie al regelui maghiar Ştefan al II-lea cӑtre episcopul de Oradea, Ladomer Monoslav, sunt atestate documentar minele de fier şi cupru, precum şi topitoria de cupru de la Bӑiţa: „dacă pe teritoriul domeniilor ecleziastice sau pe cele episcopale (Domeniul Beiuşului în care se afla şi zona Băiţa) se vor afla zăcăminte de aur, argint sau fier, acordăm dreptul de exploatare liberă a Episcopiei Oradea fără a contribui la vistieria regală”. (Nicolae Țucra, Vașcău: comună – oraș – ținut; monografie, Editura Brevis, 2000, Oradea, p. 52)
Potrivit istoricului Bunyitay Vince, axat pe istoria Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, încă de la 1274 s-a reluat exploatarea vechilor mine de aur şi de argint de la Băiţa, cu meşteri străini, dar folosindu-se munca iobagilor locali.
În anul 1343, conducerea minelor de la Bӑiţa este preluatӑ de guvernatorul minelor de la Bӑiţa.
Pe lângă fier, la Băiţa, erau exploatate aur şi argint, iar după anul 1541, se extrăgea şi cupru. Locuitorii zonei din vremea aceea aveau nume de familie cu origini în Sudul Germaniei, Cehia, Slovacia, Austria.
„În sec XVI marele proprietar de mine, stapânul bazinului Dunărean Iancu Huniade Corvin, „atletul creştinătăţii” în convenţiile lui cu despotul sârb care-i arendează partea cea mai mare a minelor de aur, argint şi cupru, face amintire şi de minele de la Băiţa”. (Victor Stanciu, „Molibdenul de la Băiţa Bihorului”, în Natura, (anul XXIX, nr. 5),15 mai 1940, p. 203)
Mai tȃrziu, ȋn anul 1541 – Domeniile Beiuşului cu ȋntreaga zonӑ minierӑ intrӑ ȋn cadrul Principatului Independent al Transilvaniei.
La 1585, Bӑiţa a fost menţionatӑ cu denumirea de Rezbanya (Baia de Aramӑ).
În timp, exploatările de aur de aici s-au diminuat, în favoarea celor de fier şi cupru, pentru care au apărut topitorii la Vaşcău, Chişcău, Briheni, Curăţele, Băiţa etc.
Totuşi, iezuitul Szántó (Arator) Istvan, pe la anul 1600 menţiona: „trei râuri aurifere, adică ducând cu sine nisip cu fire de aur ies din Transilvania curgând peste Ungaria: Crişul Alb, Crişul Negru şi Someşul”.
Ceva mai târziu, Samuel Köleseri, medic sibian, fost inspector al minelor din Transilvania pe la începutul sec. XVIII, pomenea, în cartea sa „Auraria Romano-Dacia” (tipărită în 1717), printre râurile bogate în aur şi Crişul „decât care nu mai e altul mai vestit prin strălucirea aurului virgin ce se spală acolo”, amintind şi Băiţa printre centrele miniere din Carpaţi.
După perioada otomană (1660-1692), revenirea austriceilor ȋn Transilvania a fӑcut ca activitatea minierӑ sӑ fie reluatӑ.
Conform conscripţiilor urbariale din 1732-1733, ȋn satele din zona Beiuşului erau spӑlӑtori de aur „iobagi aurolotores” care erau obligaţi sӑ dea o cantitate de aur Capitlului Episcopiei Catolice Oradea şi Filialei din Beiuș. În aceeiaşi perioadӑ, pentru obţinerea din minerit a aurului, argintului şi cuprului erau pomenite vechile exploatӑri de la Bӑiţa unde, din cei 13 capi de familie ȋnscrişi ȋn urbariu, opt erau mineri, ţӑrani romȃni care se ocupau de spӑlarea aurului, avȃnd şi sesii iobӑgeşti: Laurenţiu şi Petru Ambruş, Mihai şi Petru Toader, Gavril Gabor şi judele satului, Mihai Luca. Tot atunci s-a descoperit un filon de argint la Budureasa mai slab ȋnsӑ decȃt minele de la Bӑiţa.
Băiţa, în „Auraria Dacica”
La minele de la Băiţa, roca auriferă trebuia mai întâi spartă în „şteampuri” şi abia apoi spălată. Acelaşi Samuel Köleseri de Keres-Eer se referea şi la calitatea aurului extras la Băiţa: „Băiţa (Rezbanya) care mai înainte se numea «baia cea mică» (Kisbanya) şi acum se numeşte astfel din cauza însemnatelor mineree de aramă, dar care nu sunt lipsite şi de aur, a cărui culoare nu e mai roşie ca a celui din celelalte mine”.
În perioada 1755-1771 minele de la Bӑiţa au realizat un venit de peste 380.350 de florin, iar ȋntre 1815-1860 minele de aici au realizat un venit de douӑ milioane de florini.
În secolul al XVIII-lea, la Bӑiţa a funcţionat o judecӑtorie miniera localӑ, Bӑiţa devenind un centru important zonal, fiind Şpanat, la 1764, cu 14 localităţi în subordine.
În anul 1860 minele de la Bӑiţa au fost ȋnchise. Întreruperea exploatӑrii miniere a avut urmӑri nefaste asupra populaţiei. Minerii se adreseazӑ direct Comitetului suprem al Comitatului Bihor arӑtȃnd situaţia grea ȋn care s-a ajuns datoritӑ ȋnchiderii minelor.
Activitatea minierӑ cunoaşte o nouӑ dezvoltare după 1870, astfel cӑ ȋn anul 1880 de la Bӑiţa sunt extrase peste 7 tone de cupru, 1,5 tone de argint şi 5,3 tone de plumb.
În anul 1890 ȋncep lucrӑrile la un nou corp de minereu de molibden şi bismut. Aceste zӑcӑminte sunt exploatate pȃnӑ la finele Primului Rӑzboi Mondial.
În mină, de-a lungul timpului, accidentele erau foarte frecvente.
În schimb, activitatea la minele de aur și aramă a fost închisă potrivit ziarelor Tribuna din 15 mai 1908 și Foaia Poporului din 9 august 1908.
Dupӑ rӑzboi mina a fost ȋnchisa şi abia ȋn anul 1935 a fost redeschisӑ de cӑtre Societatea Aurum din Brad ȋn subordinea cӑreia a trecut.
La 1 iulie 1938, mina a trecut ȋn proprietatea societӑţii Molibden care construieşte o flotaţie, prima din perimetrul minier Bӑiţa, pentru obţinerea concentratelor de minereuri (separarea steriluilui de minereu).
În perioada celui de-al Doile Rӑzboi Mondial, activitatea de la Bӑiţa s-a redus mult, s-a extras doar minereu de molibden, deşi ȋn anul 1941 a fost preluatӑ de cӑtre Societatea Europetrol, iar ȋn anul 1944 de cӑtre Societatea Mica Brad. În anul 1946 mina a fost ȋnchisӑ din nou şi abia dupӑ 11 iunie 1948, cȃnd ȋn Romȃnia are loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, mina Molibden este preluatӑ de Centrala Fierului şi ȋşi reia activitatea.
În timpul celui de al Doilea Rӑzboi Mondial industria de armament a Germaniei avea mare nevoie de molibden pentru a realiza aliaje potrivite pentru tevile tunurilor ce se cereau a fi din ce ȋn ce mai mari şi mai puternice, astfel o cantitate ȋnsemnatӑ de molibden extras de o firma germanӑ a luat drumul Germaniei.
Legenda spune cӑ un neamţ venind cu acest prilej la Bӑiţa, a fost fascinat de frumuseţea locurilor şi a peisajelor din zonӑ. Cu ajutorul unui aparat de fotografiat a imortalizat imagini pentru a le arӑta prietenilor din Germania. Cȃnd a developat filmul a constatat cӑ acesta era „ars”, nu conţinea nici o imagine. Prietenii i-au spus cӑ nu ştie sӑ facă fotografii, astfel cӑ s-a ȋntors şi a fӑcut alte poze, de data aceasta cu mai mare atenţie, dar rezultatul a fost acelaşi.
Intrigat fotograful s-a adresat unui chimist care şi-a dat imediat seama cӑ ȋn zonӑ sunt radiaţii puternice. Aceastӑ legendӑ este prezentatӑ de dr. geolog Stoici Slobodan ȋntr-o cuvȃntare rostitӑ la inaugurarea monumentului ȋnchinat memoriei minerilor de la Bӑiţa, în ani 1970.
Descoperirea fisiunii nucleare ȋn anul 1938 va deschide o nouӑ erӑ pentru uraniu ca sursӑ de energie mai ȋntai pentru bombe atomice şi apoi pentru reactoare de mare putere, importanţa uraniului a ȋnceput sӑ creascӑ brusc.
În perioada anilor 1943 şi 1944 specialiştii germani ȋnarmati cu multe date despre radiaţiile de la Bӑiţa au ȋnceput activitatea de cercetare şi explorare a uraniului.
Pentru aceste documente îi mulțumim domnului Ioan Goman – Șef Serviciu Etnografie – Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal
Specialiştii germani, conduşi de o femeie geolog Hanelare, erau cazaţi ȋn casele unor localnici. Ei urcau zilnic pe munte şi fӑceau mӑsurӑtori radiometrice. Rezultatele obţinute nu au rӑmas consemnate ȋn documente scrise. Aceştia nu reuşesc sӑ localizeze zӑcӑmintele de uraniu pȃna la finele rӑzboiului.
Dupa rӑzboi, serviciile secrete sovietice, prin metode specifice reuşesc sӑ afle despre cercetӑrile specialiştilor germani. Astfel, ȋn perioada anilor 1946-1949, echipe de prospectori sovietici şi romȃni, care urcau pe munte lunea şi coborau de regulӑ dupӑ o sӑptӑmȃna, au descoperit zӑcӑmȃntul de uraniu şi au reuşit sӑ ȋl localizeze ȋn anul 1950, după 3 ani de cӑutare neȋntreruptӑ facȃnd prospecţiuni aero-gama şi la sol.
A fost ȋnfiintatӑ ȋn 1951 Societatea Comercialӑ Romȃno-Sovieticӑ „Savrom-Kuartit” cu 52% partea romȃna şi 48% partea sovieticӑ, care a intensificat activitatea minierӑ ȋncepând cu anul 1952. Primul Director General rus a fost Oleg Kedrovsky, un fost general de armatӑ, iar din partea romȃna a fost numit Ioan Versan, un absolvent al facultӑţii muncitoreşti. Dupӑ scurt timp a fost ȋnlocuit de inginerul Gheorghe Dobre.
În perioada anilor 1951-1958 exploatarea de uraniu şi lucrӑrile conexe aveau circa 28.000 de angajaţi. De la Bӑiţa minereul era transportat la Ştei cu basculante sovietice de tip ZIL acoperite cu prelate, pe care stӑtea un soldat de pazӑ, ȋnarmat. Se mai transporta uraniu şi cu trenuleţul pe o linie de cale feratӑ ȋngustӑ cu echartament de 600 mm, care a funcționat ȋntre anii 1954-1960. Cu acest trenuleţ erau transportaţi şi oameni şi material. De la Ştei minereul era transferat ȋn Uniunea Sovieticӑ cu trenul, iar loturile care conţineau mult uraniu erau introduse ȋn canistre special confectionate la Fabrica de Canistre din Ştei şi transportate ȋn URSS cu avionul, de pe pista de avioane din Ştei, construiӑ special pentru acest scop.
Primul comandant al garnizoanei din Ştei a fost un general sovietic pe nume Krasefnicov. Pentru activitatea minierӑ şi activitӑţile conexe acestuia a fost nevoie de foarte multӑ fortӑ de muncӑ. Au fost aduşi ȋn zonӑ peste 11.000 de soldaţi şi mulţi oameni de peste tot din ţarӑ. A fost nevoie de a se construi mai multe blocuri ȋn Bӑiţa-Plai pentru cazarea personalului minier. In Bӑiţa şi ȋn localitӑţile ȋnvecinate, toţi care aveau camere ȋn plus erau obligaţi sӑ le ȋnchirieze. În anul 1954 a ȋnceput construirea de barӑci şi alte construcţii ȋn Nucet, iar ȋn anul 1956 Nucetul a fost declarat oraş.
Galeria Nucet
Muncitorii au fost informați abia ȋn 1957 despre riscurile muncii ȋn mediul radioactiv, motiv pentru care ȋn rȃndurile acestora s-a produs o adevӑratӑ revoltӑ, deoarece pȃnӑ atunci nu au fost luate nici un fel de mӑsuri de protecţie a muncii pentru ei şi mediul ȋnconjurator. În acea perioadӑ, la ieşirea din schimb, nu se fӑcea baie, muncitorii foloseau aceleasi haine şi la minӑ şi acasӑ. Perforarea gӑurilor de minӑ nu se fӑcea cu apӑ, motiv pentru care se degajau mari cantitӑţi de praf radioactiv, aerajul ȋn minӑ se fӑcea doar pentru evacuarea gazelor şi nu a aerului viciat ȋncӑrcat cu radon. Apa de bӑut provenea din izvoarele din cariera cu minereuri multe, ele fiind situate ȋn zone cu concentraţii ridicate de radon.
Specialiştii sovietici erau cazaţi ȋn mod obligatoriu ȋn casele sӑtenilor din Bӑiţa, dar şi din localitӑţile ȋnvecinate, iar unii ȋn casele familiilor deportate ȋn Bӑrӑgan ȋn perioada 1952-1954. Revolta muncitorilor care au aflat despre riscurile muncii ȋn mediul radioactiv a fӑcut ca ȋn anul 1958 sӑ fie ȋnfiinţat laboratorul de cercetӑri prin care se supraveghea starea de sӑnӑtate a personalului şi factorii de mediu. Principalul coordonator a acestei activitӑţi a fost doctorul Dincӑ Gheorghe, aport deosebit aducandu-şi şi alţi medici valoroşi ca: doctorul Stanciu Mihai şi Ionaş Petru.
Exploatarea intensivӑ a minereului de uraniu şi transportarea acestuia ȋn Uniunea Sovieticӑ a fӑcut ca statul romȃn sӑ piardӑ ȋntregul zӑcӑmȃnt de uraniu fӑrӑ a primi nimic ȋn schimb (sovieticii luau totul ca şi despӑgubire de rӑzboi). S-a stabilit cӑ uraniul dus de sovietici de la Bӑiţa ar fi asigurat funcţionarea centralei de la Cernavodӑ pentru câteva sute de ani.
La 1 iulie 1965 a plecat ȋn Uniunea Sovieticӑ ultima garniturӑ de tren din zonӑ, moment ȋn care sovieticii au ars ȋn focarul unei locomotive aproape toatӑ documentaţia tehnicӑ, fiind salvatӑ doar o micӑ parte din aceasta.
În perioada 1965-1990 activitatea minierӑ de la Bӑiţa a cunoscut un avȃnt substantial.
Din nefericire, activitatea minierӑ de la Bӑiţa s-a diminuat foarte mult dupӑ anul 1990.
Actualmente există două societăţi pe acţiuni: S.C. BĂIŢA S.A. – fosta mină Molibden unde se exploateză în parteneriat cu un consorţiu și Compania Naţională a Uraniului cu filiala Ştei – fosta mină de Uraniu, aflată în conservare.
Text:
Mihai Ieran Drӑghiciu
Nicolae Bortoș, președintele Asociaţiei „înv. Bortoş Costea Maria”
