N. 12 iunie 1869, în Băița, jud. Bihor
D. 21 aprilie 1917, în Leţcani, jud. Iași
„S-a născut la 12 iunie 1869 în satul Băiţa din judeţul Bihor. La şcolile primare unde a fost trimis, va depune o rîvnă demnă de admirat. Aici va cunoaşte o nouă latură a nedreptăţilor sociale, căci trîndăvia celor mari era ridicată la rang de dogmă, iar munca celor mulţi şi umili răsplătită cu dispreţ, batjocură şi umilinţă.
Trecut apoi în clasele superioare la Preparandia din Arad, Gheorghe Bortoş învaţă cu aceeaşi rîvnă. După absolvirea acestei prestigioase şcoli arădene obţine diploma de învăţător, funcţionând în această calitate în mai multe sate din judeţele Arad şi Bihor”.
S-a implică activ în viața politică luptând pentru drepturile românilor transilvăneni alături de membrii Partidului Național Român.
„Făcea parte din categoria acelor învăţători care mijloceau introducerea cărţilor româneşti tipărite de editurile din Ţară. Casa părinţilor săi din Băiţa, judeţul Bihor, a fost percheziţionată în mai multe rînduri. Umbla cu ocazia alegerilor prin sate şi oraşe, purtat cu căruţa de unfrate al său mai mic, care din timp în timp, după împrejurări, îl acoperea cu fîn, să nu-1 descopere jandarmii cu pene de cocoş.
Într-o poezie „Umblu în ţară” spune: Umblu-n ţara asta mare / S-aud vaete de care, / Păru-mi pe cap se rădică / Şi ca frunza toamna pică. / în altă strofă ne informează despre regimul represiv: Bradul în munte suspină. / Eu blestăm aceea mînă, / Aceea mînă ce-a robit / Pe Domnul Lucaciu iubit.
Versurile amintite au fost elaborate la Seghedin în 1894, unde a fost trimis să-l viziteze pe Lucaciu. În acelaşi an se deplasează la Vaţ să se întîlnească cu românii întemniţaţi acolo, spre a-i îmbărbăta”.
Învăţătorul Georgiu Bortoş este autor al volumului de versuri „Sentinela Românimei” – publicat la Blaj în 1895.
„…. Trece adesea Carpaţii pentru a lua contact cu Conducerea Ligii Culturale, cu care ocazii îl cunoaşte şi pe Nicolae Iorga. E urmărit de autorităţile administrative pentru activitatea „subversivă”, de instigare a ţăranilor contra acţiunilor guvernamentale de deznaţionalizare deznaţionalizare, de maghiarizarea numelor româneşti şi de traducerea din limba română în limba maghiară a denumirii localităţilor şi mai ales pentru dezarmarea u nui jandarm ce venise în mod special să-l ridice de la locuinţa sa din Băiţa.
Satul natal îi vizita destul de des. A fost însă prins în „crîşma lui Guttman” de nişte jandarmi care se pregăteau să-l aresteze pe cînd îşi incita consătenii contra guvernului. Sătenii însă îl făcură scăpat pe o uşă din dosul localului şi se pierdu în pădurea de brazi de la poala muntelui. De-acum înainte trebuia să umble prin grădini şi pe căi, pe care numai el le ştia.
La Bucureşti îl vizitase pe Nicolae Iorga. La vederea copiilor, acesta exclamă: „Ăştia ţi-s cîrlanii, Gheorghe?”. Iorga intervenise să fie numit în Dobrogea. După mai multe căutări, ajunse director la şcolile primare din Mulciova şi Arabagii.
După o perioadă îndelungată de aşteptări România a intrat în război (august 1916). Deplîns de sătenii cari au rămas acasă, plecase şi învăţătorul la datorie. Peste puţin timp îl readusese moartea fetiţei, care îi zdruncinase întreaga făptură. Era a doua fiinţă pierdută, după moartea unui băiat, la aceeaşi vîrstă prea fragedă. Osemintele lor au fost plantate într-un pămînt arid, pe ţărm dobrogean, drept mărturie tragică a destinului unei familii dezrădăcinate din Ardealul asuprit.
Mai târziu ajunse, cu trupele române, la Iaşi. Aici inspectorul şcolar îi puse la dispoziţie frumoasa şcoală din satul Leţcani, situat la 11 km de dulcele tîrg al „Ieşilor”, acum capitala ţării.
Curând însă fuseseră dispersate la Iaşi batalioane de voluntari ardeleni, cu scopul de a lupta alături de armata română pentru dezrobirea Ardealului. Printre voluntari bîntuia tifosul exantematic, produs al mizeriei în care trăiseră ca prizonieri. Bolnavii trebuiau să fie spitalizaţi, în Iaşi nu mai erau spaţii pentru înfiinţarea de bolniţe. Autorităţile desemnaseră în acest scop cîteva şcoli din jur, inclusiv şcoala din Leţcani.
Populaţia satului Leţcani se opusese, dar fără efect. Astfel, şcoala care devenise izvorul de iradiere a oxigenului pentru minte, se transformase în spital.
Învăţătorul ne mai avînd elevi, îşi aflase în spital un mediu potrivit pentru implantarea speranţei şi a spiritului patriotic în bolnavi. Se convinse însă că toţi bolnavii sínt ardeleni şi printre ei aflase doi colegi de la preparandia din Arad. Se hotărî să le acorde tuturor a- tenţia cuvenită şi mai ales să le insufle speranţa că războiul se va termina cu bine şi drept răsplată pentru toate suferinţele îndurate vor dobîndi Ardealul mîine sau poimîine, dar cu siguranţă.
Bolnavii îi reclamau prezenţa care devenea tot mai rară, pînă într-o zi, boala îl ţintui definitiv la pat şi după două săptămîni ochii, care aveau culoarea pădurii de brad de lîngă „Piatra grăitoare” s-au retras pentru totdeauna sub cele două scuturi de lut, la 21 aprilie 1917”.
Extras din Gheorghe Șora, „Un exemplar destin bihorean. Învățătorul Gheorghe Bortoș”, în Familia, (anul 119, nr. 4), 1 aprilie 1983, p. 9
