Din informațiile de care dispunem, începutul dezvoltării învățământului în părțile Băiţei datează abia din secolul al XVII-lea. Școlile cu predare în limba română, în Transilvania, erau o raritate, iar viața școlii era strâns legată de cea a bisericii. Învățământul era unul confesional și se găsea sub tutela bisericii, iar preoții, în cele mai multe cazuri, erau și învățători.
Mai mult, în Transilvania, aflată în Imperiul Austro-Ungar, politicile de maghiarizare au cuprins toate sectoarele vieții românești, cu precădere învățământul. Astfel, toate școlile românești primesc dispoziție ca, începând cu anul școlar 1879-1880, să introducă predarea limbii maghiare obligatorie în școli, și că pe viitor nici un învățător care nu cunoaște limba maghiară nu va putea primi „testimoniu” de învățător.
La 1854 în Băiţa funcţionau trei școli: românească, școala nemțească şi școala ungurescă – cum prin viu grai se transmite din bătrâni, care au studiat şcoala elementară în limba maghiară. Aceasta se datora interesului care îl avea împărăţia de a avea dregători nemţi şi unguri la minele de la Băiţa, iar aceştia aveau nevoie de şcoli pentru copii lor.
Potrivit istoricului și criticului de artă conf. univ. dr. Ramona Novicov, la acest moment, cea mai veche și mai spectaculoasă clădire civilă din Băița este așa-numita „casa care servea drept şcoală nemţească”. „Prin bunăvoința celor ce o dețin în prezent (fam. Voicu Florentina), am avut ocazia să-i vedem și interiorul. Privită dinspre strada Şcolii, clădirea de la nr. 139 nu se remarcă prin niciun detaliu stilistic. Dar odată pătrunși în curte, putem admira o clădire robustă, cu o arhitectură specifică barocului provincial de la sfârșitul secolului XVIII. Clădirea are un soclu înalt, de mai mult de un metru, surmontat de un pridvor ce se deschide spre cele doua camere de la stradă. Un al doilea corp de clădire, robust și acesta, conține pivnița și o încăpere cu fereastra spre curte. Pridvorul este acoperit cu o streașină amplă. Spre ea se deschide camera principală, al cărei tavan este susținut prin două arce puternic, arcuite în forma barocă a «mânerului de coș». Ușile din lemn masiv sunt cele originale. Ele și-au păstrat intacte clanțele cu șilduri de epocă, butonii decorați cu rozete și balamalele din fier forjat cu fleuroane. A doua cameră are tavanul podit cu scânduri de lemn consolidate cu bârne masive transversale. Pivnița păstrează poarta originală, cu scânduri îmbinate meșteșugit. Gurile de aerisire păstrează și acestea feroneria originală, decorate cu motive din fier forjat. Meșterul fierar a alcătuit o compoziție rustică originală cu motiv cvadrulob din îmbinarea centrată a patru bare masive de fier. Lecția de «design» baroc este fără cusur. Hornul cu sprânceana curbată și profilată este și el de factură târziu barocă”.
Casa de la nr. 139 din Băița, fosta Școală nemțească
La această școală a învățat, în limba germană, Pompiliu Miron, renumitul folclorist și publicist, un prieten apropiat al lui Mihai Eminescu.
Dacă școala germană s-a bucurat de toate privilegii administrației locale, în schimb școla românească ortodoxă din Băița a fost greu încercată de-a lungul veacului, copiii români căzând pradă luptelor politice, etnice și chiar confesionale de pe plan local.
Pe la 1855-1856, noul preot ortodox Petru Szabo nu pare să fie agreat de fruntaşi „Ambruş, Hotea şi Cristian”, care fac „pregătiri pentru a trece la greco-catolici”, fără însă a reuși. Peste 20 de ani, izbucnește un nou conflict:
„Cam vr’o 20 de ani, după întimplarea aceasta, spiritele păreau să se fi liniştit, cu toate acestea focul n’a încetat a arde în spuză şi la o ocasiune binevenită a şi izbucnit în flăcări. Era anul 1876. Episcopul r. catolic din Oradea-Mare a făcut visitaţiune ca nonică la credincioşii sei din Băiţa. Epitropia română greco-orientală din Băiţă voia şi ea să întimpine cu tras de clopote pe noul sosît. Preotul Petru Sabo, acum şi protopresbiter al Meziadului, se opune. Epitropia se indignează, se irită la culme, preotul nu cedează, nu vrea să dea cheile bisericei. Văzând aceasta epitropia îşi căută de treabă, dar şi croeşte la fel şi fel de planuri de resbunare contra preotului. Fireşte cel mai resbunător plan era să-1 părăsească şi sâ treacă la altă confesiune. Aşa a şi făcut. În scurt timp după cele întîmplate se fac pregătirile de trecere şi încă în acest an trec o mulţime de credincioşi la greco-catolici. În anul următor 1877 trecerile se continuă, ear în anul 1878 abia o parte neînsemnată de poporeni remân credincioşi bisericei mame. Acestea ar fi căusele, pentru cari credincioşii din Băiţa şi-au părăsit religiunea lor”. (Pr. Moise Popovici, „O scurtă monografie. Biserica din Băița”, în Biserica și școala, (anul XXVII, nr. 46), 16/29 noiembrie 1903, p. 384)
Criza s-a adâncit și mai mult, iar dacă neînțelegerile dinte părintele Petru Sabo și „neamţul Skindrovits, care era jude şi om cu trecere, precum şi feliuriţi oficianţi catolici dela mine (băi)” nu l-au determinat să cedeze presiunilor, cel care i-a urmat, preotul ortodox Nicolae Popoviciu nu a mai rezistat.
Astfel, la 30 octombrie 1876, părintele Nicolae Popoviciu, rămas cu un număr redus de credincioși ortodocși, solicită mutarea sa în altă parohie. Situația Parohiei ortodoxe din Băița a afectat implicit și funcționarea școlii confesionale românești, care se afla în directa administrare a preotului paroh, care fusese transferat.
În concluzie, școala românească din Băița a fost închisă și afiliată administrativ unei alte școli dintr-o localitate învecinată, Fânațe.
La începutul anului 1900, un incident similar este relatat în Tribuna Poporului: „Dovadă e preotul Péter Ferencz din orăşelul montan Băiţa, în comitatul Bihor. În urmarea trecerei la unaţie, credincioşii gr.-orientali au rămas în minoritate; consistorul gr.-oriental Oradan a venit în ajutorul puţinilor creştini, rămaşi credincioşi credinţei străbune, instalând în acel orăşel pe seama lor un preot, care avea datorinţa să poarte şi oficiul învăţătoresc. Până aci au mers toate cum au mers. Consistorul orădan însă din anumite motive, aflând poate de bine, ori silit de crisele financiare, căci e ştiut, că gr.-orienlalii nu dispun de fonduri, diu cari să fie plătiţi preoţii, a detras de la preotul lor jumătate din leafa sa de 300 fl., ear’ şcoala, care servia totodată ca locaş preotului, ulterior s’a exarendat.
Acum gr.-orientalii rămân fără învăţător. Ei, bieţii, din al lor, puţini fiind, nu-‘şi puteau suţine şcoală, şi de locuiau la vr’un sat, aceasta trecea şi aşa, dar’ orăşeni fiind şi în câtva pricepând şi ei foloasele învăţăturii, se simţiau rău de tot, că nu aveau unde să-’şi trimită copiii la şcoală; alergau deci încoace şi încolo şi nu ştiau unde să-’şi pleca capul. Între multele alergături zadarnice, mai zadarnică a fost, fără îndoială, cea făcată la preotul unit Péter Ferencz, pa care-’l rugau ca lacrimile în ochi, să binevoeaseă a le primi şi copiii lor la şcoala gr.-catolică.
Numitul preot însă nu voia să ştie de una ca asta odată cu capul; el cerea un preţ mare pentru a primi şi copiii gr.-orientali la şcoală, şi acest preţ era, ca omul să ’şi părăsească religia şi să treacă cu întreaga familie la uniţi”. („Oameni slabi”, în Tribuna poporului, (an IV, nr. 19), 29 ianuarie 1900, p. 8)
În ce priveștește clădirea care a găzduit școala ungurească, respectiv, după 1919, pe cea românească din Băița, aceasta a fost construită în anul 1890. Construcția se află pe strada Bisericii, lângă familia Petrușe Vasile, având o suprafață, cu terenul aferent de 2.600 mp
Imobilul, potrivit unui document de la 1937, era „compus din o sală mare de clasă și locuința învățătorului Director”.
„Clădirea se remarcă datorită proporțiilor sale monumentale, dar mai ales datorită colonadei spectaculoase care mărginește pridvorul. Coloanele cilindrice sunt robuste, fără caneluri – fapt specific arhitecturii provinciale de secol XVIII. Coloanele au capiteluri simple, de tip «toscan». Înăuntru este reconstituită în detaliu și cu mult farmec nostalgic atmosfera unei școli din deceniile comuniste, când «cartea» era garanția reușitei în viață, iar învățătorul era o piesă esențială în dinamica socială”, precizează dr. Ramona Novicov, istoric și critic de artă, conf. univ. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Construcții, Cadastru și Arhitectură.
Începând cu anul 1964, destinele acestei instituții de învățământ au fost stâns și norocos legate de nou venita în localitate învățătoare Maria Costea, căsătorită în anul următor în Băița, cu Horea Bortoș. Aceasta a fost numită directoarea Şcolii Primare cu clasele I-IV Băiţa în două rânduri, în anul 1968 şi în anul 1990.
De-a lungul anilor petrecuți la catedră, generații întregi de elevi au ieșit oameni de vază ai comunității datorită îndrumării, dedicației, dragostei și profesionalismului învățătoarei Maria Bortoș (Costea).
Fotografii cu elevii din Băița
Învăţătoarea Maria Bortoș (Costea) a rămas pentru totdeauna în sătucul care a adoptat-o, în anul 2010 a fost înmormântată la Băiţa.
După şapte ani, în anul 2017, copiii acesteia – Bortoş Nicolae, Bortoş (Muşet) Georgeta Maria şi Bortoş Horea Emil, împreună cu Costea Gheorghe și Bortoș Lidia, au fondat Asociaţia „înv. Bortoş Costea Maria” și prin intermediul acesteia s-au făcut demersuri ca, în data de 14 octombrie 2017, Şcoala din Băiţa să primească numele de Şcoala Primară „înv. Bortoş Costea Maria”.
Momentul de acordare a numelui de Şcoala Primară „înv. Bortoş Costea Maria”
Din anul 2020, după desființarea unității de învățământ și comasarea claselor de elevi, prin mutarea lor, clădirea Şcolii a fost preluată de Asociaţia „înv. Bortoş Costea Maria”, în vederea amenajării Centrului Educaţional „înv. Bortoş Costea Maria” și a Muzeului Învățătorului.
Reconstituire sală de clasă
Reconstituire camera învățătorului
Text:
Lidia Bortoș, profesoară, învățământ preșcolar
Nicolae Bortoș, președintele Asociaţiei „înv. Bortoş Costea Maria”